Sufismul: doctina si maestri

Sufismul desemneaza un ansamblu, unitar si multiplu, de componente teoretice si practice, in mod inegal repartizate in realitatea istorica a adeptilor sai sau a confreriilor, dar reunite printr-o aceeasi orientare. Denumirea de al soufi apare pentru prima oara, potrivit documentelor cunoscute pana astazi, in 776 si este atribuita unui ascet irakian.

Etimologiile variate atribuite acestor cuvinte, reveleaza, mai mult decat o simpla derivare filologica, trasaturile dominante ale sufismului recunoscute de traditie. Cea mai probabila dintre aceste etimologii ataseaza cuvantul la radicalul arab suf (lana). Sufitul era imbracat cu o mantie de lana, semn exterior al saraciei sau cel putin al unei vointe de detasare. O alta etimologie leaga cuvantul de termenul arab safa, safwa (puritate). Interiorizandu-si detasarea, sufitul isi purifica dorintele cele mai ascunse. Viata sa spirituala consta in a-si clarifica toate actele pana la sursa insasi a responsabilitatii sale, adica intentia constiintei. Mai este avansata si o a treia etimologie, ce deriva cuvantul din grecescul sophos, sophia (intelepciune). Rezulta de aici ideea unei scoli de intelepciune. Este adevarat ca sufismul, desi provenind integral din credinta musulmana, s-a dezvoltat in regiunile crestinate si elenizate. Precum unii filosofi, asceti si mistici din aceste medii, tinde si el spre cunoastere. Dar nu orice cunoastere! Aceea a lui Dumnezeu-Unul mai presus de toate; mai mult, o cunoastere nu doar intelectuala ci una dobandita prin detasarea de lume, prin puritatea inimii, prin iubirea lui Dumnezeu. Cunoastere delicioasa (sapida scientina = intelepciune), impregnata cu o asa de multa iubire incat ea conduce la unirea transformatoare a creaturii umane in Creatorul sau luminos si indurator.

Potrivit expresiei lui Louis Gardet, sufismul "este o cale de experimentare a profunzimilor divine, o teologie mistica traita". O astfel de experienta va culmina in tacerea unui "dincolo de discurs".