Skenzemon!

Skenzemon!

De timpuriu, cu zâmbet iute şi ironie heruvimicã, Dumitru Radu Popa a ţinut întredeschisã uşa dintre Caragiale şi Kafka. Vãzuţi pe dinãuntru cu ochi de linx, anii '80, în care au apãrut aceste proze, mãsurau viaţa ca pe un caz ciudat de supravieţuire: nu era neobişnuit sã te simţi a fi umbra propriului dosar; puţini uitaserã cã nu e mare lucru sã trãieşti; pe firme scria „Vindeam pâine", ori „Aveam lapte"; sub muza lozincilor comuniste, unui muncitor îi creştea o a doua pereche de mâini; cruzimea se întâlnea cu propriile limite, din care se-nfrupta tacticos; viaţa era cutatã neblejnic ori strãin, semãnând morţii mai mult decât orice altceva; leşurile reînviau sub autopsia poveştilor; râsul postum ne învelea.
Stilul vibrant al acestei cãrţi leagã fantasticul şi depersonalizarea ironicã într-o suveranã sclavie: e subtil în miresme şi greu de nuanţe de gri; inteligent în nelinişte şi abisal prin virtuozitate; calitatea sa e umorul gogol-goluţ; defectul sãu e nul. D.R. Popa e un autor fundamental al literelelor noastre spulberate, pe care Skenzemon! le strânge într-un spirit unic. Intuind perfecţiunea acestor texte, nu ai cum sã nu tremuri.

Cãlin-Andrei Mihãilescu