Singurătatea şi diavolul milos

Singurătatea şi diavolul milos

Puţini au mai rămas cei ce povestesc: cei care simt nevoia nelămurită, dar obsedantă, de a-şi mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Ei sînt martorii, martirii unei epoci. (Ernesto Sabato)

"Literatura lui Teodor Mazilu pare neverosimilă, bătînd spre bizar şi absurd: este efectul adevărului ei. Un adevăr nu sugerat, ci afirmat în fraze solid articulate, foarte deschise, neobişnuit de răspicate. Uneori cititorul ei are impresia (vag neplăcută) că este luat la rost, brutalizat. Impresia nu este întru totul greşită, Mazilu nu-şi cruţă cititorul, ci îl constrînge să ia act de propria sa existenţă (falsă). Obiectul literaturii lui Mazilu nu este unul accidental, periferic, ci unul necrezut de general, un obiect global, tradus în zeci de variante - şi omenesc prin excelenţă." Lucian Raicu (din prefaţa la volumul Soarele şi ambianţa, 1983)

Teodor Mazilu s-a născut în 1930 la Bucureşti. Hortensia Papadat-Bengescu, a cărei casă o frecventează, îl încurajează să scrie de timpuriu. Pentru a evita îngustimea spirituală şi militantismul sufocant al facultăţilor Ťmuncitoreştiť, renunţă să urmeze cursurile de filozofie. Păstrează însă o afectuosă afinitate cu Viaţa filozofilor iluştri a lui Diogene Laertius şi cu teatrul lui Eschil, puncte de repere importante, alături de Evanghelie şi Divina Comedie.
Începînd cu 1949, Teodor Mazilu scrie în periodice înainte de a publica cu succes cîteva culegeri de nuvele : O plimbare cu barca (1964), Vara pe verandă (1966), Pălăria de pe noptieră (1972), Înmormîntare pe teren accidentat (1973), Iubiri contemporane (1975), Elegie la pomana porcului (1976), Doamna Voltaire (1979), Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980), şi patru romane, de tonuri destul de diferite: Bariera (1959), Aceste zile şi aceste nopţi (1962), O singură noapte eternă şi prima parte din Într-o casă străină (1975, al cărui volum secund este încă inedit.
Dar Teodor Mazilu se impune mai ales prin teatrul său. Precum Caragiale, privilegiază rîsul pentru a lua în zeflemea grosolănia şi absurdul comportamentelor induse de un regim despotic. În ciuda unei cenzuri severe, teatrul lui are succes, iar publicul îi primeşte cu o căldură complice piesele. Cîteva au fost adaptate şi pentru televiziune. Proştii sub clar de lună, pusă în scenă de Lucian Pintilie în 1963 la teatrul Bulandra, este scoasă de pe afiş de autorităţile epocii.
Teodor Mazilu trebuie să aştepte anul 1972 pentru a publica Ipocrizia disperării, eseu în care îşi prezintă filozofia personală. În acelaşi an îi apare şi volumul de poezii Cîntece de alchimist, care dezvăluie aspecte mai intime ale personalităţii sale.
Întorcîndu-se la teatru, Teodor Mazilu ţinteşte, precum în multe dintre nuvelele sale, falsitatea şi ipocrizia candidă în exprimarea dragostei din medile mediocre ale parveniţilor comunismului. Rezultatul oferă veritabile monumente de satiră sentimentalo-socială precum Aceşti nebuni făţarnici (1971) sau Mobilă şi durere (1980). Sub o aparenţă absurdă, e vorba de un teatru militant, dar într-un mod indirect.
Teodor Mazilu moare pe 18 octombrie 1980, la cincizeci de ani, după o lungă boală de stomac.