Jiquidi

Dacă Memoriile lui Nicolae Breban "par confesiunile unui anti-confesiv", "unica soluţie fiind ca autobiografia să se transforme în roman" (Ion Simuţ), de această dată, parcursul se va face în sens contrar, de la roman la biografia mascată, de la personaj spre autorul însuşi. Euri născute din aceeaşi fiinţă, voci ale aceluiaşi autor-narator, personajele brebaniene exploatează latura grotescă a carnavalului, meditează asupra graniţelor confuze dintre stările de agregare ale fiinţei: fie actori morţi se întorc printre cei vii şi îşi continuă existenţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fie farsori conştienţi de propria natură diabolică, precum Mârzea, se lasă convertiţi de diavoli cu aripi de înger, cum este părintele Aristide. Toate personajele se înconjoară de aburii tulburi ai misterului. Jiquidi - un personaj schizoid în a cărui substanţă se amestecă divinul cu satanicul. O carte despre relaţia bivalentă ce se stabileşte între victimă şi călău, unde rolurile se pot converti cu uşurinţă în contrariul lor. Un roman despre viaţa de după '89, despre sinucidere, bântuită de un dualism sfâşietor. Totul este aici discurs, totul este Verb.