ISTORIA FILOSOFIEI. VOL. III FILOSOFIA MEDIEVALA TARZIE SI RENASCENTISTA

O primă parte a volumului de faţă tratează despre filosofia medievală târzie, marcată, din punct de vedere teoretic, de redescoperirea lucrărilor lui Aristotel şi de apariţia „nominalismului” (via moderna, prin contrast cu via antiqua a gânditorilor „realişti”). Pe fundalul disputelor doctrinare, al intoleranţei religioase şi al discordiei dintre puterea ecleziastică şi puterea seculară, gânditorii de la finele Evului Mediu se disting, la nivelul tabloului general, prin faptul că au spulberat idealul de sinteză al filosofiei cu teologia – prin care s-a remarcat via antiqua –, contribuind astfel la separarea raţiunii de credinţă şi, implicit, a reflecţiei filosofice de „adevărul revelat”, fără ca validitatea acestuia din urmă să fie contestată în vreun fel.



Tot o „redescoperire” constituie şi centrul de greutate al gândirii renascentiste: redescoperirea naturii. Dacă aristotelicienii şi nominaliştii Evului Mediu au pus bazele autonomiei filosofiei în raport cu teologia, gândirea renascentistă, prin strădania ei de a cerceta şi formula legile care guvernează natura, a contribuit la separarea ştiinţei de teologie şi de filosofie. Dar atât nominalismul, cât şi filosofia naturii au fost în aceeaşi măsură îndatorate convingerilor de ordin religios: primul, întrucât considera că adevărurile credinţei sunt de netăgăduit, chiar dacă nu pot fi demonstrate; cea de a doua, întrucât nu ar fi fost posibilă în lipsa ideii fundamentale că natura este creaţia lui Dumnezeu, prin urmare este vrednică de a fi studiată.