Consolarea divina

Volumul reuneste toate tratatele si o buna parte din predicile redactate in germana si latina, incercand sa ofere o imagine cat mai cuprinzatoare a gandirii celui care a fost considerat "cel mai mare mistic crestin din Apus". Secolul al XIV-lea este un moment de rascruce, intrucat asistam atat la apusul sintezei metafizice a scolasticii cat si la aparitia primelor lucrari ce prefigureaza gandirea moderna.

Opera eckhartiana pare mai degraba sa imbratiseze trecutul, caci ea urmareste sa impace argumentele mistice ale gandirii franciscane cu exigentele rationale ale tomismului. Sfantul Toma d' Aquino operase deja distinctia dintre adevarul ratiunii si adevarul credintei, iar ultimii scolastici impinsesera la limita aceasta distinctie, ajungand la concluzia ca ratiunea nu poate accede in domeniul suprasensibil, singura posibilitate de a-l cunoaste pe Dumnezeu ramanand credinta. Plecand de la aceasta atitudine doctrinara, Meister Eckhart nu se mai multumeste sa considere credinta drept un produs al unei stari emotionale, ci cauta un principiu filozofic care sa o valideze. O astfel de cautare presupune fara indoiala o supozitie metafizica, pe care Eckhart o gaseste in unitatea de esenta a omului cu Dumnezeu (Esse est Deus). Conceptia lui Eckhart despre Dumnezeu si univers depinde nu numai de speculatia teologica si metafizica ci si de interpretarea unei experiente mistice. Asemenea lui Plotin, Eckhart concepe Divinitatea (Deitas) ca fiind superioara lui Dumnezeu (Deus), asa cum este inteles in cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Divinitatea, ca Principiu Suprem, este indescriptibila, despre ea nu se poate spune altceva (teologia negativa) decat ca este una, indivizibila si neschimbatoare; sau, dupa cum spune Eckhart, Deitas este substratul lui Deus. Pentru Eckhart, "scanteia" reprezinta nucleul esential al sufletului insusi, care apartine esentei divine si, ca atare, este necreata si eterna. "Scanteia" sufletului este cea care face posibila cunoasterea prin contemplatie, singura modalitate care ii permite omului sa treaca dincolo de domeniul sensibilului, al finitului si sa se inalte in sferele inalte ale suprasensibilului pentru a ajunge la cunoasterea identitatii sale cu Dumnezeu. Pentru a-si putea afirma unitatea de esenta cu Dumnezeu, omul trebuie sa se elibereze de tot ceea ce inseamna material, pamantesc, finit, cu alte cuvinte trebuie sa se elibereze de creatura. Intr-o astfel de inaltare mistica sufletul descopera ca este cu adevarat una cu Dumnezeu, insa aceasta unitate tine de esenta si nu de natura; caci Creatorul este divin prin propria sa natura, in timp ce creaturii natura divina ii este data prin har. Aceasta comuniune mistica cu Dumnezeu face ca orice dorinta sa inceteze, da sufletului pacea absoluta si produce starea de beatitudine.